Scrie: Victor Rusu
Dar să ne întoarcem la primele luni ale deportării, pentru că am trecut prea repede peste ele şi au rămas atâtea lucruri de o extremă imortanţă, nespuse. În primele luni, de fapt, viaţa deportaţilor era dominată de o singură preocupare: construirea unui adăpost.
Cum am mai spus, la început, ne-am făcut corturi, din muşamalele maşinilor de treierat, mai apoi, ne-am săpat bordeiele în pământ, iar partea cea mai importantă a acestei perioade a fost acoperită de înălţarea caselor din chirpici sau din pământ bătut cu maiul, între cofragi. Mai eram obsedaţi de un lucru: să nu murim de foame. Problema aceasta o rezolvau reprezentanţii puterii bolşevice, care ne aduceau cu camioanele şi cisternele, pâine şi lapte praf, lădiţe de marmeladă acrită, halva învechită şi biscuiţi marca „Partizanul”. În satul Pietroiul Nou, diferenţierile dintre deportaţi erau clare: nemţii, sârbii, macedonenii şi basarabenii, ridicaţi din Banat, din Jimbolia, Becicheret, Săcălaz, Greoni şi din multe alte localităţi, oameni gospodari şi mai chibzuiţi decât noi, oltenii, o duceau incomparabil mai bine ca noi, pentru că veniseră cu căruţe şi cai, cu preparate din carne, de cea mai bună calitate. Viaţa deportaţilor din primele luni a fost foarte grav marcată de propaganda bolşevică, făcută cu multe luni înainte de apariţia noastră în câmpul pustiu de lângă satul cel vechi. „Vor veni, în lanţuri, lângă satul vostru, nişte bandiţi titoişti. Fiţi foarte atenţi, nu intraţi în legătură cu ei că sunt foarte periculoşi.” De aceea, a trecut foarte mult timp, până am putut să luăm superficiale legături cu localnici. În acest sens ne-a ajutat un singur lucru: faptul că ştiau că am fost bogaţi şi că mai posedăm obiecte de valoare, pe care, din cauza sărăciei, le putem vinde pe nimic. Soţia unui frate al tatălui meu, a şi dat, de altfel, tot ceea ce avea mai de preţ, unor localnici, ca să-i ridice casa repede şi fără de griji din partea ei. Mama, însă, chinuise prea mult pentru fiecare lucruşor scăpat, ca prin minune, de dezastrul deportării şi îi era imposibil să înstrăineze până şi cel mai mic lucru.
Articolul integral îl puteți citi în numărul 38 din 18 septembrie 2021
