„Bine ați venit în Kuala Lumpur” – cuvintele ghidului au alunecat de pe buze ca o promisiune a ceva imens, fierbinte și de neoprit. Acest oraş, când m-am întâlnit pentru prima dată cu el, nu m-a întâmpinat cu ghirlande de flori și melodii suave, ci cu un pumn în stomac și în cap – o lovitură de aer tropical, umed, amestecat cu mirosuri de condimente și gaze de eșapament. Se ridica deasupra mea ca o junglă din sticlă și oțel, iar eu mă simțeam ca o buburuză pe fundul unui borcan uriaș, cu aer insuficient – puțin derutată, dar complet fermecată.
Chiar de la aeroport, un fel de miracol futurist, am observat că Malaezia este o țară a contrastelor, pentru că jungla se întindea imediat după colț. Priveliștea prin fereastra trenului rapid cu care am ajuns în centrul orașului mi-a dezvăluit un peisaj cu palmieri, cartiere și siluete ale unor clădiri monumentale în depărtare. Kuala Lumpur, văzut din tren, părea un organism viu care respira și creștea cu fiecare clipă.
Am ajuns târziu, după miezul nopții. M-a întâmpinat lumina tremurătoare a faimoaselor turnuri Petronas, simbolul orașului. Le priveam cu capul dat pe spate –semănau cu doi monoliți argintii care străpung norii. Un tânăr care vindea nuci de cocos în apropiere a observat expresia de pe fața mea. „Sunteţi pentru prima dată aici, nu-i așa?”, m-a întrebat cu un zâmbet mai larg decât nuca de cocos. „Da”, i-am răspuns, „turnurile astea sunt… impresionante, ca din altă lume”. A râs și a zis: „Da, sunt impresionante, dar și scumpe. Ocazie bună pentru un selfie, nu?”. Apoi mi-a arătat cum să-mi așez telefonul astfel încât să pară că țin ambele turnuri în mâini. Umorul local, mi-am dat seama, era ca o mâncare bine condimentată – la început gustul ți se pare ciudat, dar apoi nu te mai poți opri din mâncat. După poză și o conversație caldă, am cumpărat o nucă de cocos, deși nu-mi place deloc. „Bea cu paiul şi ai grijă să nu-ți cadă!”, mi-a spus în glumă, iar eu am râs.
Kuala Lumpur nu este doar o junglă de beton, ci și un refugiu spiritual. A doua zi m-am îndreptat spre Peșterile Batu. A fost ca un adevărat pelerinaj. M-a întâmpinat o statuie aurie monumentală a zeului Murugan, înaltă de patruzeci și doi de metri, strălucind în soare ca o poartă spre un alt univers, mistic. Am observat că paznicii întorceau mulți vizitatori din drum, deoarece regulile vestimentare erau stricte. Atât femeile, cât și bărbații, trebuie să fie îmbrăcați decent pentru a li se permite să urce, așa că este recomandat să aveți la voi o eșarfă pentru a vă acoperi.
Două sute șaptezeci și două de trepte colorate (da, le-am numărat) duceau spre sanctuar. Nu erau niște trepte obișnuite. Vopsite în toate culorile curcubeului, formau un spectacol vizual care era în același timp o încântare pentru ochi și o provocare pentru condiţia fizică. Fiecare treaptă era într-o altă nuanță. Roșu-aprins se transforma în galben solar, apoi în verde liniștitor și albastru profund. Păreau ca un curcubeu prăbușit la intrarea în peșteră, transformat într-o scară vie. Fiecare treaptă era o provocare, dar îmi oferea răgazul să evit maimuțele care profitau de orice ocazie ca să atace turiștii.
Obraznicele maimuțe cu coadă lungă – macacii – sunt adevărații stăpâni ai locului. Deși par drăgălașe, e mai bine să le evitaţi, aceste maimuţe fiind renumite pentru ingeniozitatea și viteza cu care fură de la turişti mâncare, băuturi, ba chiar și ochelari sau telefoane. Părea că maimuţele se distrau în acel decor colorat, sărind de pe o culoare pe alta, ca și cum se jucau un joc propriu, vesel și haotic. O maimuţă mică, îndrăzneață, a încercat să-mi fure sticla cu apă din rucsac. „Hei, e apa mea!”, am strigat, de parcă m-ar fi înțeles. S-a uitat la mine, a zâmbit ștrengărește și a plecat… cu sticla mea, ca și cum tocmai ar fi câștigat un trofeu.
Text și fotografii:
Senka D. Pavlović Čotrić
Articolul integral îl puteți citi în numărul 38 din 20 septembrie 2025
