Există în poemele existențialist-meditative din antologia bilingvă ,,Întrebări fără răspuns/ Pitanja bez odgovora” a lui Vasa Barbu, apărută în 2021 la Editura Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina, semnele consistente ale unor stări de grație care își suplinesc într-un imaginar verite consubstanțialitatea: „Scriu cu cerneală invizibilă/ în lungul paiului de grâu// Din fiecare cuvânt invizibil/ zgârie-nori se-nalță spre cer/ sau dispar în pământ// Din fiecare cuvânt cu jar aprins/ se-mprăștie cântecul cenușei// Din fiecare silabă cenușa se preface/ în pasăre a gândului” (,,Cerneala invizibilă”).
Discursul, permanent axat pe notație și confesiune, reface, cu glisări în poetica picturală vaskopopiană, orientată mereu spre parabolic, confortul realității paradiziace adânc compensată în ficțiune: „Ești o cutie ermetic închisă,// Fără lacăt, fără cheie,/ Dar ușor de deschis.// E nevoie de o magică formulă,/ De cuvinte potrivite,/ Pentru ca gratiile să fie strivite,/ Conținutul cutiei eliberat/ Și de toți savurat.// Cheia, poate că-i marea,/ Pământul sau cerul,/ Sau suflul vieții din noi,/ Poate că-i amintirea/ Sau poate-s vremurile ce-au trecut,/ Ori poate nemurirea/ Sau ceea ce încă n-am văzut” (,,Cutia cu surprize”).
În viziunea lui Vasa Barbu piatra, roata și cuvintele, motive predilecte preluate inspirat din lirica lui Vasko Popa și a lui Radu Flora, poeți care au modernizat literatura română în spațiul minoritar din Serbia, sunt transfigurate, capătă ființă și memorie: „Este această piatră plină de mister,/ așa, îndreptată cu fruntea ei spre cer,/ și-n ea se oglindesc destine și vremuri,/ întâmplări și minuni de te cutremuri,/ dorințe la singular/ și speranțe la plural.// Este kilometrul zero/ piatra de la care-ncep/ și se termină toate./
Este o piatră de-ncercare/ și o piatră de hotar/ între cunoscut și necunoscut,/ o amuletă pe care cu sine a luat-o/ fiecare în lume când a plecat/ să urmeze a destinului cale” (,,Kilometrul zero”), și: „Se zice/ că roata istoriei merge tot înainte,/ cei ce bine țin minte/ mai știu că multe din cele ce se vor întâmpla/ de azi înainte/ se pot cunoaște și vedea// (…)/ Ea – roata – se-nvârte neîncetat…” (,,Roata istoriei”); sau: „Răsfoiesc/ două foi de hârtie/ și găsesc/ cuvinte stropite/ cu aur./ Le rostesc încet,/ apoi mai tare,/ și mai tare,/ apoi tare de tot.// (…)/ Rostesc/ din nou cuvintele/ și ele au luciu metalic./ Visez./ Visul dispare și apoi apare./ Eu rămân același,/ aplecat deasupra cuvintelor/ ca deasupra unei fântâni” (,,Cuvintele”).
Florian COPCEA
Articolul integral îl puteți citi în numărul 46 din 18 noiembrie
