Când vii bade-n șezătoare
Nu sta la uşă-n picioare,
Uită-te-n casă de-a rândul
Şi te-aşeză und’ ţi-i gândul.
Culegătorul de folclor Alexandru Țiplea definește șezătoarea drept o „adunare a fetelor și flăcăilor, ori a femeilor măritate într-o casă, în nopțile de iarnă, când se petrece torcând și spunând povești, glume, doine și balade” (Țiplea 1906). Referitor la șezătoare, cunoscutul folclorist Ion Bârlea, în colecția sa de folclor consemnează: „În nopțile lungi de iarnă se strâng la o casă câte cinci-șase fete sau și mai multe, care împreună cumpără petrol de luminat și torc până după miezul nopții, câteodată până la două-trei ore dimineața. Flăcăii cercetează asemenea case, unde sunt fete mai multe adunate, care adunare se numește șezătoare. Petrec vremea cu cântări și veselie, dar torsul încă înaintează, torcând câte două-trei fuse de tort de cânepă pe noapte” (Bârlea 1924: 474).
În baza celor expuse mai sus, șezătoarea este definită ca un obicei străvechi care se organiza în serile lungi de iarnă, mai puțin în zilele de marți și vineri când nu se torcea, de asemenea nici în zilele de duminică și în zilele de sărbătoare. Femeile din sat se adunau la una dintre ele acasă pentru a toarce lâna, cânepa, inul, a croșeta sau coase. La astfel de șezători se adunau femeile și fetele, dar erau cazuri când se alăturau și feciorii și bărbații care curățau porumb, în cele mai multe cazuri, jucau cărți. Atmosfera de la șezătoare nu era una sobră, accentul nefiind pus pe muncă și spor ci mai mult pe voia bună, glume, cântece, strigături, jocuri de societate.
Eufrozina GREONEANȚ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 7 din 13 februarie 2021
