Copilașii mei sunt viața mea. Au dat sens fiecărei zile din viața mea. Ei sunt bucuria, grija și mândria mea.
Prima dată când am devenit mamă nu am avut nicio frică, pentru că deja aveam ceva experiență: nepoata mea Victoria a fost primul meu bebeluș. Cel mai greu mi-a fost cu nopțile nedormite; toate celelalte mi s-au părut mai ușoare. Pe Đorđe l-am născut la 26 de ani, pe Marija la 36 de ani. E o diferență foarte mare. Đorđe a fost, să zic așa, planificat, dar Marija ne-a surprins pe toți, bineînțeles frumos. Primele trei zile după ce am aflat că sunt gravidă am plâns, pentru că Đorđe era deja mare, aveam planuri de călătorii, a fost un șoc după 10 ani… Și mai aveam și teama dacă totul va fi bine cu bebelușul, pentru că în prima lună, o lună și jumătate de sarcină, primisem două vaccinuri împotriva coronavirusului fără să știu că sunt însărcinată. Din fericire, totul a fost bine până la sfârșit.
În anul când s-a născut Marija a murit bunica mea, de care eram foarte apropiată. Aș fi vrut ca ea să o fi cunoscut, dar viața ne aduce multe greutăți prin care trebuie să trecem. Știa că sunt gravidă înainte să ne părăsească, și asta mă mângâie puțin.
Am și o amintire legată de bunica mea, referitoare la nașterea celui de-al doilea copil. M-a sunat odată la telefon, când Đorđe avea vreo 7 anișori, și mi-a spus:
– Ascultă, fată, eu cu mama ta ne-am vorbit: e vremea să îl faci pe al doilea, Đorđe e mare, așa că ce mai aștepți?
– Îmi pare bine că voi două v-ați vorbit, dar pe mine mă întreabă cineva?
Mama mea își dorea foarte mult să mai am un copil, ne doream și noi, dar când am vrut, nu s-a întâmplat. Să mă corectez: Andrija își dorea al doilea copil chiar mai mult decât mine. Soțul meu visa la o fetiță și, iată, după 10 ani, Dumnezeu ne-a dăruit și o fetiță.
Rodica PANCIOVAN MITROVIĆ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 36 din 6 septembrie 2025
