Lirica românească feminină din Serbia poartă, hotărât lucru, semnele prozodice ale unui bovarism care subminează mitul dihotomiei dintre real și imaginar.
Fenomenul, să recunoaștem, destul de delicat, este provocat de absolutizarea viziunii asupra lumii, împrejurare în care ficțiunea este validată drept realitate, aceasta din urmă devenind, în poemele Aurorei Rotariu Planianin, o confirmare a dublei vocații a omului de ,,a fi în lume”, în sensul definit de Mircea Eliade, de ,,a trăi experiența sacrului”: ,,E atâta linişte în jur/ încât am coborât/ cerul în palme.// Eşti aici/ şi peste noi/ trec umbre de cocori.// Ce bine-mi semeni,/ când te visez/ adăpostit sub pleoape!” (Sub pleoape), și: ,,Numai limbajul meu, sărmanul,/ stă pe loc – cu neputință/ a uitat și el să mai facă rugăciune/ la Dumnezeu/ să scap de viața asta epuizată” (Așternutul florilor de păpădie). Ipostazele în care apare și se dezvoltă în planul existențial eul poetei din spațiul multietnic și multilingvistic menționat, poartă amprenta unei sensibilități particulare, scriitura ei fiind centrată, la nivel ideatic, izotopic, pe relația ce o dezvăluie cu lumea subordonată, evident, ficțiunii: ,,Vezi vremurile cum se schimbă,/ vorbim cu toții altă limbă,/ trăim într-un stereotip,/ avem o viață fără chip,/ fără suflet și plăceri,/ trăim fără să ne păstrăm/ un ieri// […]/ Vezi cum ne îmbătăm/ de agonie,/ cine mi te-a adus într-un târziu/ în poezie?” (Timpuri fără simț).
Poetica Aurorei Rotariu Planianin, așezată pe linia literară a celui dintâi poet român postbelic din Serbia, Radu Flora, deconspiră sincronizarea combinatorie a propriei sale ,,voci” la un suprarealism supus, hermeneutic, nu atât spontaneității, cât intuiției. Totuși, detașarea de prima generație de lirosofi apăruți în Iugoslavia după Al Doilea Război Mondial se produce în condițiile apariției noii pragmatici poetice, inspirate de spiritul estetizant, avangardist al lui Vasko Popa, inițiator al programului estetic de direcționare a literaturii române din Serbia, cunoscut sub genericul Semnificația poeziei, către modernitate. Devenită un emul al ,,utopicului” autor al Scoarței/ Kora, volum care, la vremea respectivă, a constituit un manual de inițiere pentru lirica iugoslavă, Aurora Rotariu Planianin își propune să nege tradiția prin ,,depoetizarea” universului dominat de contrariile unei ideologii absurde, să-și creeze un paradis-palimpsest numai al ei, ,,dincolo de (dar și prin) ceea ce e interzis”, cum recomanda Vasko Popa.
Descoperirea altor forme poetice de exprimare, practicarea unor tehnici literare care să valorifice ,,sursele adevărate ale imaginației poetice” (André Breton), ocultând mesajele canonice și valorificând sensurile nevăzute ale cuvântului, urmând astfel regulile formulate de Gellu Naum, sunt câțiva dintre vectorii spre care Aurora Rotariu Planianin își orientează discursul, obsedată fiind de dorința acerbă de a se apleca insistent către propriul text și de a-i cosmetiza mecanismul de facere, fapt care sugerează fantasmaticul travaliu al creației: ,,Iertaţi-mă,/ nu pot schimba nimic.// Şi eu sunt aleasă prin destin/ din bilioanele de seminţe.// Dacă m-aş putea naşte singură pe mine,/ aş alege singurătatea/ ca fals dublu./ Altfel/ aş urla ca un animal/ şi aş ţipa mereu,/ numai să sparg/ cochiliile civilizaţiei.// Iertaţi-mă,/ nu pot schimba nimic” (Să scriu o poezie).
Florian COPCEA
integral îl puteți citi în numărul 49 din 3 decembrie
