Intrarea în Biserică a Maicii Domnului comemorează aducerea Fecioarei Maria la Templu de către părinții ei, Sfinții Ioachim și Ana. Arhiereul Zaharia a închinat-o pe Maica Domnului în Sfânta Sfintelor, locul cel mai sfânt din Templu, unde numai arhiereul intra o singură dată pe an. Fecioara Maria a stat în Templu, timp de 12 ani.
Bătrânii spun că de Ovidenie se deschid cerurile și animalele vorbesc. Se fac pomeni pentru morți, iar celor care au murit fără lumânare li se aprinde una acum. În această noapte se fac farmece și descântece, se află ursita și se pot efectua observații și previziuni meteorologice.
Întrucât se credea că în noaptea de Ovidenie strigoii circulau fără opreliște, se ungeau cu usturoi cercevelele ferestrelor, tocurile ușilor, vatra și cuptorul care comunicau, prin horn, cu exteriorul. Pentru protecția vitelor împotriva animalelor sălbatice se interzicea orice activitate legată de prelucrarea lânii și pieilor de animale. De la Ovidenie până la Sângiorz, femeilor le era interzis să mai spele rufele la râu.
Postul Crăciunului
Este primul post din anul bisericesc și ultimul din anul civil. Din rânduielile bisericești aflăm că se lasă sec în seara zilei de 14 noiembrie însă, dacă această dată cade miercurea, se lasă sec cu o zi mai înainte. Acest post se încheie pe 24 decembrie.
Primele mențiuni despre ținerea acestui post provin din secolele IV-V de la Fericitul Augustin și episcopul Leon cel Mare al Romei. Hotărârea ca toți credincioșii să postească timp de 40 de zile s-a luat la Sinodul local din Constantinopol, ținut în anul 1166 în timpul patriarhului Luca Chrysoverghi. Amintim că înainte de acest sinod, creștinii posteau diferit: unii numai șapte zile, iar alții șase săptămâni.
În Postul Crăciunului avem dezlegare la pește sâmbăta și duminica. Dar trebuie menționat că prima săptămână a acestui post, până în 21 noiembrie, la sărbătoarea Intrării în Biserică a Maicii Domnului, precum și ultima săptămână, în perioada 20-24 decembrie, sunt perioade cu post mai aspru, zilele de sâmbătă și duminică a acestor săptămâni a Postului nu au dezlegare la pește, ci doar la untdelemn și vin.
Șezătorile de iarnă din Postul Crăciunului
După terminarea muncilor agricole, când lumea satelor intra într-o perioadă de repaus relativ, dar mai ales după Lăsatul Secului de Crăciun, începea sezonul șezătorilor. Era singura adunare în care se veseleau oamenii în Postul Crăciunului.
Șezătorile erau întâlniri comunitare cu caracter lucrativ dar și distractiv, organizate în serile zilelor lucrătoare, la una sau mai multe case, locul de desfășurare fiind anunțat din timp.
În Postul Crăciunului principala preocupare casnică era legată de industria textilă iar torsul cânepii, a inului și a lânii se făcea cu mai multă plăcere, cu mai mult spor și în condiții mult mai bune în cadrul unor întâlniri comunitare.
Gospodina în casa căreia avea loc întrunirea, se pregătea cu băutură și ceva mâncare, de obicei boabe de porumb fierte sau floricele de porumb și anunța flăcăii, în cazul în care aceștia nu se informau singuri de mersul șezătorilor. Casa era dereticată și se pregăteau mai multe lavițe sau scaune necesare torcătoarelor. Era locul în care se învățau deprinderi practice dar se derulau și numeroase obiceiuri. În zilele de sărbătoare sau duminica, nu se făceau șezători.
Odată cu lăsarea întunericului, femeile porneau cu furca de tors către casa în care avea loc șezătoarea. Cei care veneau în casa unde se ținea șezătoarea obișnuiau să poarte următorul dialog:
Bună vreme, gazdă aleasă!
Noi ne-am strâns cu mic, cu mare
Şi-am venit la şezătoare.
Bucuroşi de oaspeţi?
Gazda răspundea voioasă în același registru:
Bucuroşi, bucuroşi!
Vă urăm un bun sosit!
Şi ne pare tare bine
Că din nou ne-am întâlnit.
Frunză verde de cicoare,
Vă poftim la şezătoare!
Să cântăm şi să jucăm,
Cu toţi să ne bucurăm.
În cazul în care șezătoarea avea drept scop întrajutorarea, după sosirea tuturor invitatelor, acestora li se distribuia în mod egal cantitatea pe care o aveau de tors în acea noapte. Când șezătoarea era doar un simplu prilej de întrunire comunitară, fiecare își aducea de acasă ceea ce avea de tors sau alt lucru de mână.
După ce participantele își începeau munca, pentru crearea unei atmosfere plăcute, ele erau servite cu un păhărel de țuică îndulcită, de obicei, cu miere de albine. Șezătoarea odată începută, participantele făceau schimb de informații referitoare la viața cotidiană din sat și comentau evenimentele cele mai importante petrecute în propria comunitate sau în localitățile învecinate.
Eufrozina GREONEANȚ
Articolul integral îl puteți citi în numărul 47 din 20 noiembrie 2021
