Este motto-ul de viață al artistei plastice din Bocșa, județul Caraș-Severin, Elena Hăbășescu.
Elena s-a născut în ziua de 23 noiembrie 1952, într-o zi în care ningea, crede ea, pentru că-i place iarna. A fost primul din cei șapte copii ai părinților ei, oameni cu dragoste de muncă și credință strămoșească din satul Poienile Oancei, comuna Stănița, județul Neamț. Caietul de desen și creioanele colorate nu lipseau din gentuța ei oriunde se afla.
A început să picteze din clasa a V-a când profesoara de desen și lucru manual, îi cerea să stilizeze tot felul de plante după care elevii coseau pe pânză la orele de abilități practice.
Cadrul didactic a fost sigur că Elena va intra la Liceul de Artă Plastică ,,Octav Băncilă” din Iași, dar după un an a fost nevoită să renunțe.
Ea era cea mai mare din cei 7 copii, iar părinții nu o puteau întreține. Nu a încetat să studieze pictura, nici după admiterea reușită la Școala sanitară din Roman și nici după căsătorie.
În anul 1985, termină cursurile Școlii Populare de Artă din Reșița, secția pictură. Odată ce existența îi era asigurată prin munca în sănătate și casa cumpărată, a venit și pensia.„În momentul când am ieșit la pensie, primul gând a fost să-mi iau licența în arta textilă și m-am înscris la Facultatea de Artă și Design din Timișoara, unde am intrat cu nota 10.”
A fost studentă de la 65 la 68 de ani. ,,Am studiat cu mare drag, pentru că o făceam din pasiune și nu pentru o profesie din care să pot trăi”, precizează pictorița.
Maria RADU NOVAC
Articolul integral îl puteți citi în numărul 48 din 27 noiembrie 2021
