Actor, regizor, caricaturist, scriitor, poet, membru al Uniunii Scriitorilor, al Uniunii Artiștilor Plastici din România și al Uniunii Teatrale din România, Horațiu Mălăele a fost invitat la Uzdin pentru a primi un premiu pentru poezie și pentru a susține un spectacol extraordinar. Cu această ocazie, artistul vorbește despre teatru, despre rolurile care i-au însoțit parcursul artistic, dar și despre emoția întâlnirii cu comunitatea românească de aici.
Ce anume vă dă motivația de a fi în continuare pe scenă?
– De obicei spun că meseria m-a ales pe mine. Dumnezeu, în zilele omului, nu pune numai ceea ce el are nevoie, pentru că, la un moment dat, poate are nevoie de tine. Adică s-ar putea ca altcineva să aibă nevoie de mine și de aceea exist în această meserie. Exist de mai bine de 50 de ani în această meserie și am făcut o socoteală a orelor pe care le-am petrecut pe scenă și, dacă ar fi să le pun cap la cap, am numărat cam trei ani și jumătate continuu.
În parcursul carierei, care credeți că a fost rolul care v-a marcat atât ca actor, cât și ca persoană?
– Orice rol pe care îl faci devine, într-un fel, copilul tău. Am iubit toate rolurile deopotrivă. Indiferent dacă, privind retrospectiv întregul, pot spune că, la un moment dat, acolo a fost un neajuns sau dincolo a fost mai limpede, le-am iubit deopotrivă și m-am bucurat de ele. Nu a fost un rol care să mă transforme în modul meu de a funcționa sau în modul meu de a fi , dar sunt roluri pe care le-am iubit, cum ar fi „Sinucigașul”, „Unchiul Vania”, „Măscăriciul” sau „Livada de vișini”, pe care acum îl pregătesc la Teatrul Național, unde și regizez spectacolul. Dumnezeu se uită mai bine, vede și alege. Deocamdată sunt blocat cu spectacolul „Livada de vișini” și, pentru că sunt un iubitor de Cehov, am mai pus în scenă spectacole după operele sale. Cehov a fost un scriitor mare, are o amprentă specială, unică, precum Dostoievski sau Tolstoi. Am fost fascinat de el ca dramaturg și, iată, după mai multe încercări, am reușit.
O întâlnire dincolo de granițe
Pentru actorul și regizorul prezent la Uzdin, întâlnirea cu comunitatea românească a avut o încărcătură aparte. Dincolo de premiul primit și de întâlnirea artistică, momentul a fost unul de apropiere prin limbă și cultură. „Am fost și sunt emoționat că întâlnesc, puțin mai departe de hotarele țării, o comunitate românească atât de caldă și generoasă. Trec, în mintea mea, peste dictatura granițelor. Cred că România este acolo unde se trăiește românește. Cum spunea Grigore Vieru într-o poezie: «În limba ta ți-e dor de mama, și vinul e mai vin, și prânzul e mai prânz, și doar în limba ta poți plânge singur și doar în limba ta te poți opri din plâns».
Este emoționant, este dincolo de orice emoție să întâlnești undeva, puțin peste graniță, o comunitate atât de mare și atât de frumoasă și candidă, care vorbește românește.”
Cuvintele sale au încheiat întâlnirea de la Uzdin într-o notă profund legată de limba română și de oamenii care o păstrează vie. Pentru un artist care și-a dedicat mai bine de cinci decenii scenei, întâlnirea cu publicul românesc de aici a devenit, astfel, un moment de emoție și de apropiere sufletească.
Articolul îl puteți citi în numărul din 15 august 2026
Virginia PUIA
