Scrie: Tatjana Daničić, psiholog
Viața majorității oamenilor începe într-o familie care este la fel de veche ca rasa umană. În timp, s-a schimbat, în funcție de diverse influențe sociale, economice, naturale. Pe măsură ce familia s-a schimbat, s-au schimbat și rolurile membrilor individuali ai acestei comunități și relațiile dintre membrii familiei.
Totuși, ceea ce nu s-a schimbat de-a lungul timpului, în nicio parte a lumii, este relația dintre noră și soacră, care este pretutindeni, după cum ne spune zicala, soacra fiind caracterizată rea. Toate familiile dintr-un mediu social trec prin etape similare de dezvoltare a dinamicii familiei. Ele diferă prin modul în care reacționează la schimbările care se întâmplă inevitabil. Una dintre schimbările care necesită o reorganizare extinsă a relațiilor emoționale între membri este momentul în care copilul crește și vrea să-și întemeieze propria familie. Uniunea conjugală sau extraconjugală este fondată de oameni care au crescut. Când spunem că cineva a crescut, înseamnă că este o persoană independentă, pregătită să ia decizii, este bine integrată și poate stabili și menține relații cu alte persoane cu ușurință și în mod adecvat. Dacă cineva va deveni, în adevăratul sens, adult, depinde dacă au primit sau nu permisiunea psihologică pentru a se comporta efectiv așa. Atunci când un fiu nu primește permisiunea psihologică de la mama sa, de a acționa ca un adult care va da preferință partenerului său și relației pe care o are cu ea, legătura dintre mamă și fiu rămâne puternică și împiedică stabilirea unui parteneriat adevărat în familie. Este frecvent ca bărbații adulți care au o legătură atât de puternică cu mama lor să provină din familii în care figura feminină este dominantă. Tatăl este pasiv sau deseori absent, fie din cauza muncii pe care o desfășoară, fie pentru o familie în care doar mama are grijă de fiul ei, deoarece tatăl a decedat sau sunt divorțați. Mama își compensează nemulțumirea față de viața pe care o duce, de relația cu soțul său, investind toată energia în fiul ei și asta implică deseori un management complet al vieții sale. Mama controlează educația fiului ei, relațiile sale de prietenie și, cu o atenție deosebită, relațiile emoționale, pe fiecare situație care indică posibilitatea ca fiul ei adult să-și fi găsit un partener cu care ar putea începe să trăiască împreună, mama o percepe ca pe o pierdere. Strategia este întotdeauna aceeași, iar comportamentul mamei poate fi diferit, ceea ce, mai presus de toate, depinde de dinamica personalității sale. O astfel de mamă poate începe să prezinte diferite simptome corporale ale bolii și, prin urmare, poate cere fiului ei să se angajeze în tratamentul ei. Acest lucru înseamnă adesea că fiul trebuie să petreacă mult timp cu mama, să doarmă cu ea de mai multe ori și să neglijeze relația pe care ar trebui să o stabilească împreună cu partenerul său și copiii.
Articolul integral îl puteți citi în numărul 35 din 28 august 2021
