Speranța Božanić, născută Cocora în anul 1955, poartă un nume care pare ales de destin. O femeie cu ochi blânzi și mâini harnice, care a învățat – de multe ori prea devreme – că viața nu se îndură de inimile sensibile. Și totuși, prin toate loviturile, a rămas în picioare, sprijinită de rădăcini, de satul ei, de natură și de darurile tainice pe care sufletul i le-a pus în palmă.
Provenită dintr-o familie care și-a adus cu ea din România nu doar numele, ci și cântecul, tradiția, rostul – Speranța a crescut într-o casă în care muzica și credința erau limbajul de fiecare zi. Tatăl ei, Arun, om cu vis de preot și cu inimă de artist, a fost mulți ani conducătorul corului din sat și un instrumentist desăvârșit, membru al fanfarei din Deliblata, iar cântecele lui parcă se aud și astăzi în glasul moale al fiicei. De la el a moștenit sensibilitatea, iar de la mama ei, Livia, liniștea pașilor prin viață. Cu mândrie îl amintește și pe bunicul Todor Cocora, cel mai bun dansator din vremurile acelea, al cărui costum cu o vechime de peste 120 de ani îl păstrează și astăzi.
A fost o vreme în care viața Speranței părea să curgă firesc: soțul ei, Jovan, îi era sprijin și bucurie, iar cele două fete ale lor, Sandra și Ana, luminau casa. Dar destinul, neînduplecat, a început să rupă, unul câte unul, stâlpii existenței ei. Soțul i-a plecat prea devreme, la doar 43 de ani, lăsând-o singură cu două fete încă mici. Apoi, peste ani, durerea cea mare: pierderea Sandrei, fiica ei de 34 de ani. O rană care nu se închide niciodată.
În fața unui asemenea gol, Speranța s-a prăbușit în tăcere. „Nu mai știam ce să fac cu viața mea”, mărturisește. Apoi, într-o seară, ca un fir subțire de salvare, a simțit nevoia să deseneze. A luat o hârtie, pensula, acuarele, și a început. Din durere s-a născut o altă viață. Din lacrimi – culoare. Și așa, la 56–57 de ani, a renăscut ca artistă.
Astăzi, picturile ei – peste 40 de lucrări în ulei pe pânză – sunt mărturia unei iubiri neclintite pentru satul Deliblata, pentru lacul „Kraljevac”, pentru casele bănățene, pentru vânturile și iernile aspre care îi sunt parte din suflet. Desenează mai ales iarna, seara, după o zi plină de muncă. Fiindcă și aceasta e o parte din povestea ei: două grădini, viță-de-vie, animale, flori, pământ lucrat ani întregi singură – toate, în timp ce sufletul îi era frânt.
Expozițiile ei, organizate în biblioteca din sat, la Căminul Cultural din Cuvin, la Societatea Pescarilor din Deliblata, cu diferite ocazii, de Ziua Femeii – 8 Martie, de sărbători și evenimente culturale, nu sunt pentru glorie. Ele sunt un act de dăruire. Speranța nu-și vinde tablourile. Le păstrează pentru familie, ca pe un fel de testament al inimii – pentru fiica ei Ana, pentru nepoți, pentru cei care vor veni după ea. Fiindcă, după cum afirmă, ,,tradiția nu e doar portul sau obiceiul; tradiția e modul în care trăim, felul în care pasul nostru păstrează urmele celor dinainte.”
Pe lângă pictură, scrie și poezii – despre lac, despre vânturile locului, despre iernile care par să vorbească cu acoperișurile vechi ale satului. Scrie când îi vine inspirația, fără grabă, cu smerenie. Ca o rugăciune.
Teodora SMOLEAN
Articolul integral îl puteți citi în numărul 50 din 13 decembrie 2025
