A fi profesor este una dintre cele mai provocatoare, dar și cele mai frumoase profesii. Săptămâna trecută, am stat de vorbă cu Aleksandra Glavonjić, profesoara de limba și literatura română de la Școala Elementară „Coriolan Doban” din Coștei, care ne-a vorbit și ne-a răspuns la întrebări din domeniul învățământului.
Câteva date despre tine.
- Eu, Aleksandra Glavonjić, originară din Srediștea Mică, îmi port copilăria ca pe o comoară de neprețuit în suflet. Am crescut sub adăpostul dealului, cel mai înalt din Voivodina, acolo unde natura își desfășoară splendoarea, iar viața curge într-un ritm liniștit, plin de farmec. Înconjurată de oameni dragi și de simplitatea pură a satului meu, acea perioadă a fost, fără îndoială, cea mai frumoasă etapă a vieții mele. Primele patru clase de școală le-am urmat chiar în sat, unde fiecare lecție era împletită cu inocența și bucuria copilăriei. Învățătorea ne privea ca pe niște vlăstare care aveau să crească mari și puternice, iar noi ne imaginam că lumea întreagă era la picioarele noastre. Apoi, am pășit în următorul capitol al educației mele, la Şcoala „Olga Petrov Radišić” din Vârşeţ, unde clasele V-VIII mi-au deschis orizonturi noi și mi-au hrănit curiozitatea. Totuși, adevăratul meu drum spre maturitate a început odată cu înscrierea la Liceul „Borislav Petrov Braca” din Vârşeţ. Acolo, printre colegi și profesori, am învățat nu doar lecții academice, ci și lecții de viață care mi-au conturat caracterul și mi-au insuflat dorința de a aspira mereu la mai mult. Deciziile cele mai importante din viața mea le-am luat, de cele mai multe ori, bazându-mă pe instinct. Acel glas interior, care pare să știe mai bine decât noi ce ne face fericiți, m-a ghidat atunci când mintea părea să fie cuprinsă de îndoieli. Privind în urmă, realizez că fiecare pas, fiecare alegere, m-au adus aici, în punctul în care îmi pot rememora trecutul cu mândrie și recunoștință. Pentru mine, copilăria și anii de școală sunt un mozaic de amintiri colorate – râsete, prieteni, momente de descoperire și încercări. Ele reprezintă temelia unei vieți trăite cu inima deschisă și cu dorința de a-mi urma mereu drumul, indiferent de obstacolele care pot apărea.
Ce te-a motivat și care sunt motivele pentru care ai ales să devii cadru didactic?
- În timpul liceului, visul meu era să devin polițistă, dorindu-mi să fac dreptate oriunde aș merge. Totuși, destinul m-a îndrumat pe un alt drum. În anul 2001, sub îndemnul profesorului Ion Berlovan – un pedagog excepțional, deși pe atunci îl percepeam ca pe un inamic – am hotărât să mă înscriu la Universitatea de Vest din Timișoara, la Facultatea de Litere, specializarea Limba Română. Am vrut să demonstrez că sunt capabilă, iar cu ambiție și perseverență, am reușit. Abia după ce am devenit studentă am realizat cât de multă grijă poartă un profesor pentru elevii săi. Profesorii și dirigintele ajung, într-un fel, să fie ca o a două familie, alături de părinți. După câțiva ani, m-am întors în țară și le-am mulțumit profesorilor mei pentru tot sprijinul oferit. Atunci am luat decizia să le urmez exemplul, devenind la rândul meu profesor. Prin această meserie, mi-am propus să transmit copiilor valorile pe care le-am primit și eu: dreptatea, ascultarea inimii și împlinirea visurilor. Astăzi, fiecare pas pe care îl fac alături de elevii mei este un omagiu adus profesorilor care m-au format și o confirmare că destinul își are propriile planuri pentru noi.
Vasilie Petrică
Articolul integral îl puteți citi în numărul 5 din 1 februarie 2025
