Serbia
33
clear sky

Brâncuşi şi groapa comună…

Marii români au avut în general viaţă grea. Dar după moarte au avut parte  de înmormântări decente. Şi de monumente, în măsură să ateste recunoştinţa poporului.


Eminescu a murit în ospiciu. După autopsie, creierul său genial a fost uitat pe pervazul ferestrei de la salon. A venit o pisică şi l-a mâncat. România…
Eminescu nu-şi dorea „sicriu bogat”! Visa un pat, împletit „din tinere ramuri” îngropat  undeva la marginea mării!  Dar emoţionantele versuri din „Mai am un singur dor” nu aveau valoare testamentară. În 1889 nu s-a obosit nimeni să-l înmormânteze la Constanţa, în pământul care l-a primit cândva şi pe Ovidiu.  Eminescu, aşa sărac cum a murit, a fost înmormântat la Bellu! Într-un mormânt decent şi individual!


Brâncuşi, ca artist universal, e departe de Eminescu. Are avantajul  formelor de expresie! Fiind sculptor, Brâncuşi îşi vizualizează mesajul artistic. Aşa a cucerit Occidentul şi America! Fără translatori.
Brâncuşi a murit bogat. Spiritual, dar şi material! Exceptând cele 230 sculpturi, 1600 fotografii şi 41 desene (donate Muzeului Naţional de Artă Modernă din Paris), toată averea şi economiile sculptorului (evaluate de brâncuşologul Ion Mocioi la 3 milioane dolari) au fost lăsate prin testament soţilor Natalia Dumitrescu şi Alexandru Istrate, vecinii săi. A fost un testament cu clauză de întreţinere! Pe care cei doi au respectat-o. În martie 1957 l-au înmormântat pe Brâncuşi în cimitirul Montparnasse, printre florărese, buticari şi negustori de soi.


Să zicem că aşa a fost să fie. Nu se aştepta nimeni ca francezii să-l ducă pe Maestrul Costache la Pantheon, alături de Voltaire, Rousseau, Zola, Hugo sau Dumas. La o adică, nici cimitirul Montparnasse nu e de aruncat.
Brâncuşi a fost un om modest. El visa să-şi doarmă somnul de veci în România.  Există mărturia scrisă a duhovnicului ortodox Teofil, chemat de Brâncuşi la începutul lui martie 1957, pentru ultima împărtăşanie. Brâncuşi i-a spus atunci, printre altele:  „mor neîmpăcat sufleteşte, fiindcă nu pot să-mi dau sufletul în ţara mea…”!  Aceste cuvinte au valoare de testament!
Soţii Istrati au mai trăit patruzeci de ani după Brâncuşi! Timp în care s-au ocupat intens de patrimoniul lăsat de artist, care s-a dovedit a fi o adevărată mină de aur! Prin ei, multe lucrări rămase ajung în colecţii particulare. Pe bani buni, desigur.

Valeriu BUTULESCU

Articolul integral îl puteți citi în numărul 17 din 24 aprilie 2021